Criza extrapolata

A trecut un an si parca tot nu reusesc sa gasesc raspunsul la intrebarile spinoase. Toate incep cu “Da’ de ce?”. Am senzatia ca aceasta intrebare ma urmareste constant. De cand eram copil si pana acum, am mers cu intrebarea asta in brate. Poate ca doar raspunsurile se inmultesc sau se complica. Intrebarea asta e singura care a ramas intacta.
Se spune ca este o perioada de criza. Financiara in mare parte. Insa lasand la o parte concretul si starea de fapt, criza pare ca a atins orice in jur. Atitudini, comportamente, reactii, relatii, comunicari, traiul de zi cu zi.
Constat ca s-au inmultit raspunsurile : “ma plictisesc”,”nu am chef de nimic”. Constat ca nimeni pare ca nu isi mai gaseste locul si nimanui nu ii mai place nimic.
Si eu ma includ uneori in aceasta realitate. Insa lupt pana in panzele albe cu plictisul,spleenul si eventualitatea unui egoism manifestat. Ma uit in jur si ma corectez preventiv.

– Boul ala mi-a luat fata. Las’ ca il prind la semafor! – Eu tocmai de-aia il las in pace si imi spun in gand ca e un nesimtit.
– Seful ma persecuta. – Incerc sa inteleg ca anumite lucruri sunt decise de undeva din varful copacului, nu de prima ramura de dupa mine.
– Nu am bani. – nici eu. ma enervez, strang din dinti si imi mai restrang din planurile imediate.
– Nu am chef de nimic. – uneori,nici eu. insa atunci sunt gica contra si fac eu ce fac ca sa imi vina. iar daca nu reusesc,macar dorm si tot e ceva bun 😀
– Nu mai ma regasesc in nimic. – dar ne-am gasit vreodata ca sa ne regasim acum ?
– Acasa a devenit o notiune insuportabila; as face orice sa ajung cat mai tarziu spre deloc – solutia mea:chemi un prieten, beti si stati la taclale.
– Parinti nervosi
– Copii isterici
– Oameni dati pe repede inainte
– Robotizare

Cred ca lista as putea-o continua,insa nu ar avea rost. Peste tot in jur lumea ori vegeteaza, ori se suprasolicita,ori se razboieste cu ceva/cineva. Cred ca de un an incoace am vazut cele mai putine priviri si zambete senine. Cele mai putine chipuri relaxate. Copii care plang prin marile magazine pentru ca vor o anume jucarie care sare din buget. Parinti care tipa la ei si apoi sfarsesc prin a se certa intre ei. Batrani cu plase si mai goale ca inainte. Animalele strazii si mai infometate. Mai multe minciuni, mai multe acte de egoism,mai multa nepasare, mai multa tristete.

Eu nu vreau sa fie asa. Si nu vreau sa ajung asa. Poate ca tocmai de-aia tind sa gasesc justificari pentru orice mi se intampla si m-ar putea enerva. Incerc sa ma gandesc la ceea ce imi doresc si sa nu ma impiedic pe drumul meu. Incerc sa ies din acele situatii care imi fac rau si care ma incatuseaza pana la imobilizare. Incerc sa imi usurez constiinta si inima. Si poate capul. Nu sunt carierista,nu sunt prinsa in concret,in imediat si in material. Cel putin asa cred. Poate ca e doar o parere pentru ca am avut un pic de noroc si am ceea ce eu consider ca este normal : o masina a mea, o casa a mea. Pentru ca nu trec prin iadul creditelor si pentru ca nu suport sa am datorii sau rate. Dar ….sunt dependenta :de vise,de calatorii,de sunete,de oameni buni si veseli,de adevar si de observatie.

Imi doresc mult ca oamenii care imi sunt mai mult decat dragi sa fie bine. Ca parintii mei sa aiba o viata linistita si sa ii vad zambind. Ca eu sa nu cad in crevasele sufletului. Ca batranii sa nu mai sufere – indiferent ca ii cunosc sau nu.

Si mai sunt dependenta de povesti. Cand nu ma cauta ele pe mine, imi adun puterile sa le gasesc eu. 🙂

Atat.