Fenomen(t)ala

Pinguina vrea sa ma tina in priza se pare. Da,nu prea am mai vanat povesti. Dar se vor indrepta lucrurile. Este o leapsa,insa nu vreau sa o tratez asa. Ci mai degraba sa fie asemeni unui raspuns. Ei bine, nu-s deloc fenomenala.

Sunt o fire bataioasa,nu am in dulap fuste sau rochii si nici pantofi cu toc. Momentan trec printr-o perioada in care imi face placere sa ma fardez. Imi place sa ma fardez cu fard negru,chiar daca nu e indicat ochilor caprui. Poezii am scris si eu vreo doua…pierdute pe undeva prin blogul asta..Citate…ummmm: cam orice din Octavian Paler.
Azi sunt seaca. Ma doare capul. Vocile mi-au spus sa beau. Vocile prietenilor mei bineinteles )

Vreau si eu asta

stiu,e viral. mie mi-a placut mult.

Leapsa de Rutina

Am primit inca o leapsa de la Pinguin. Este despre rutina de blogger. S-a pus intrebarea ce e blogul. Pai…pentru mine a fost si este o jucarie. Nu mi-am propus nimic,nu i-am dat nici o directie. Mi-am propus sa fie un demn urmas al oracolului din copilarie, al caietului in care scriam prin scoala,al agendei prin care imi notam gandurile de liceana,a paginilor word ce contineau un pic din mine. Mi-a placut ideea si de multe ori a fost singurul prieten tacut. A suportat orice:frustrari,poezii stangace,imaginatie bolnava,povestiri mai mult sau mai putin obisnuite,linkuri etc.
Ce fac eu de felul meu…buna intrebare. Un fel de ce caut eu in viata mea?:D In principiu nu fac nimic important pentru omenire.

Zilele mele de luni incep cu o furie tacuta. Ma enerveaza lunea. As prefera sa lucrez duminica,dar nu luni. Zilele de munca incep ori usor nesimtit pe la 12,ori dimineata pe la 10. Imi setez alarma cu minim 30 min inainte de trezire,poate chiar mai bine. Si ma pasioneaza sa dau snooze. Apoi incepe sa ma sune mama ca sa ma trezeasca. De vreo 3 ori. E complicat si inuman ).

Ziua de marti ma lasa rece. Nu ma bucura,nu ma sperie,nu ma panicheaza,nu ma nimic in general. Este o copie palida a zilei de luni.

Ziua de miercuri este prima speranta de mai bine. Parca incep sa capat un pic de energie si parca intrevad sfarsitul saptamanii. Incep sa trag de mine,repetandu-mi intruna ca un oligofren tacut:mai e un pic,mai e un pic,mai e un pic,mai e un pic.

Ziua de joi nu ma entuziasmeaza prea tare,insa este primul semn al inevitabilului weekend.

Ziua de vineri de regula se prelungeste pana sambata,cu conditia sa am unde,cu ce,cu cine,de ce sau pur si simplu chef.

Sambata este semi refacere si o noua seara/noapte agitata.

Duminica e infiorator de aproape de ziua de luni,atat de aproape incat imi genereaza un mic atac de panica. Ma simt ca o pensionara duminica. De obicei am activitati domestice.

Asta ar fi felul cum resimt saptamana in deplinatatea ei.

Niciodata nu imi refuz nimic. E concertul x si il doresc? Ma duc. Vreau sa beau si sa fie anarhie? O caut! Aici nu e in functie de zilele saptamanii. Variaza. Dupa toane,dupa chef,dupa vorba,dupa port sau dupa bani.

M-am regasit si eu in descrierea muncii Pinguinei. Job,mailuri,cafea,tigara,mailuri,tigara,mailuri,tigara. Din fericire exista chatul yahoo si communicatorul intern. Ma umanizeaza,chiar daca in virtual ). Muzica e constant in urechi.

Si mai e o constanta: visatul cu ochii deschisi. La asta nu renunt nici batuta.

foto

Mi-ar placea sa stiu rutina din viata Evazivei, a Mosului, a lui Mihai,a Bursucului. Evident ca vreau sa stiu exact ceea ce nu-mi pot imagina sau nu pot intui. Dar oricum,nu oblig pe nimeni

Karma proasta

Dintotdeauna am detestat ziua de luni. Mi se pare ca rapeste orice gust placut al weekend-ului si ne trimite pe toti la “lectura obligatorie”. Asta poate insemna la munca,la scoala,la oriunde “nu e obligatoriu,dar trebuie sa mergem”. Parca mancasem Duracell sau cel putin o mare felie de entuziasm cand ma gandeam ca tot ce nu am reusit sa rezolv sambata,o sa rezolv luni. Atat de gresit!
Fac un efort sa ma trezesc la indecentul 8 dimineata astfel incat sa pot rezolva pana la 12 ceea ce aveam de rezolvat.
Pornesc patinand pe asfaltul plin de gropi si polei catre un sediu ING de la mine din cartier. Ajung intr-un final. O doamna ma invita sa iau loc pe scaun. Intotdeauna imi vine sa glumesc,insa in unele locuri parca trebuie sa fii retinut. La policlinica,la biserica,la orice administratie financiara,orice are legatura cu lucrurile de “om mare”. Ma uitam zambind la ea cat timp imi cauta cardul. Doamna avea cam peste 50 de ani si o poza a fiicei sale pe birou. Ma intreba intruna daca am aplicat pentru sediul lor si nu pentru un altul din cartier.

- Doamna, am aplicat noaptea. Pe la 3 si ceva. Nu pot fi foarte sigura ca asta e sediul,insa am fost sunata si mi s-a spus ca il pot ridica de aici.

Evident ca nu a zambit. Oare de ce presupun mereu ca un zambet e usor de smuls. Macar si ala customer oriented. Nu. Romanul sta si se uita. Ori ca vitelul,ori incrancenat,ori tensionat,ori cu o spranceana ridicata. Putini stiu sa zambeasca si sa o faca natural. Reclama pe site spunea ca in 2 minute pleci cu cardul. Trec vreo 15. Doamna cautase in toate cardurile emise in ultimile zile. Pune mana pe telefon.

- Buna ziua. Spuneti-mi va rog,exista la voi un card emis pe numele cutare? Multumesc.
- Cardul a fost emis de unitatea x,tot din cartier. Nu stiu de ce v-au trimis aici. Dar puteti veni sa facem realocarea la noi,dupa ce ridicati cardul.

Eu ma uit jenata,ii multumesc si imi cer scuze pentru deranj. Ma indrept catre metrou ca macar biletul de avion sa il cumpar,fiind inca sub efectul pretului atragator. Reincep patinajul de amator pana in zona Unirii,pe str. 11 iunie. Ajung intr-un final la sediul agentiei.
O tanara foarte finuta si amabila incepe sa imi caute zborul dorit. Click aici si click acolo. Cu bagaj de cala sau fara,cu plata cash la agentie, online sau banca… etc etc etc. Si asteptam. Si asteptam. La un moment dat, domnisoara imi spune ca primeste o eroare de pagina,dar nu-i nimic,ca incearca si la celalat calculator. Bing. Eroare.

- Din pacate nu merge situl celor de la German Wings…imi cer scuze pentru situatie,insa nu prea am cum sa va ajut…
- Nu e vina dvs. Cautati-mi va rog un alt low cost pentru acea perioada.
- Incerc imediat la Blue Air. (presupun ca gaseste,insa dupa grimasa mi-am dat seama ca pretul nu era deloc low-cost). Se poate sa cautam +/- 1 zi sa gasim un pret mai bun?
- Sigur.
- Costa x euro.
- Nu ,multumesc. E mult peste German Wings.
- Va asteptam eventual maine,dar sa ne sunati inainte sa verificam daca e totul in regula.

Ii multumesc si ies. Un nou moment penibil de alunecari in toate directiile. Traversez si cumpar 3 banane. Apoi o iau ca mistretul prin porumb pana la metrou ca sa nu intarzii la job. Nauca de trezirea la o ora nepotrivita, dezamagita de purul ghinion si cu mintea pe campii ca de obicei, iau metroul corespunzator si nu stiu exact (de ce dracu’) am coborat la Eroilor. Schimb peronul si imi dau seama ca Da!,am coborat din metroul bun,care m-ar fi dus la Crangasi. Ma reintorc pe peronul initial si iau din nou metroul. Stau si ma hlizesc la niste mesaje, vorbesc cu un prieten la telefon si ma trezesc cand se aude ” Urmeaza statia Victoriei”. Victoriei ?! Ce caut aici? Lovesc din greseala o batrana cu bananele,imi cer iertare si iau metroul in sens invers.
Am zis sa iau taxiul si eventual sa nimeresc un taximetrist cu o karma buna,ca sa ma echilibreze si pe mine. Ghinion. Un nene tuciuriu,cocalar si incruntat,care fuma tigara de la tigara si caruia i se parea normal ca nu are rest sa imi dea. In fine…i-am lasat cat mai era pana la cifra rotunda.

Maine o iau de la capat. Ma simt ca in ziua cartitei. Refac drumul care ING si apoi iar la agentie. Poate a doua oara va fi bine.

Ger si poeme

Sfarsit.

Bunici

De mai putin de o luna citesc o carte incredibil de placuta. Cartea cu bunici,aparuta candva la Humanitas. Am cumparat-o dintr-un impuls. Mi-a placut titlul si mi-a placut coperta. Am citit o pagina la intamplare. Cam asta este rutina mea cand cumpar carti. Dupa ce a stat cuminte in biblioteca,i-a venit (in sfarsit!) si ei randul sa fie citita. Pe scurt,este o antologie de scurte povestiri,scrise de oameni mai mult sau mai putin cunoscuti,povestiri ce invoca bunicii autorilor. Am citit cam 2-3 povestiri in fiecare seara,tocmai ca sa pot savura si rumega invocarile. Imi place sa vizualizez si daca filmul este bun,imi place sa raman cu cadre intiparite in ochii mintii mele sucite.
Cred ca este un moment potrivit sa incerc si eu o rememorare a bunicilor mei. A ramas o singura bunica.

Copil fiind (cutreieram si paduri) eram lasata de parinti la bunicii din partea tatalui. Locuiau intr-un cartier linistit,plin de bunici si nepoti. Bunicul era preferatul meu. Un batranel slab cu niste ochi caprui patrunzatori si sprancene stufoase. El,ca si mamaie,era un om simplu,de la tara,fara studii (avea scoala generala),insa avid sa stie,sa afle,sa citeasca. Tataie si-a canalizat toata atentia si dragostea asupra mea,fiind singura nepoata aflata in tara. El era cel care pregatea intotdeauna micul dejun (ceai,paine prajita unsa cu miere),mamaliga si cafeaua. Intotdeauna asociam aceste arome cu figura lui. In multe dimineti,isi lua basca si haina,ma lua de mana si mergeam la piata dupa paine. Dupa ce luam micul dejun,pe la orele pranzului,mergeam cu el la gradina. Gradina era o palma de pamant langa bloc,alaturi de parcelele altor vecini. Ma opream mereu cand infloreau florile sa culeg “unghiute”. Erau niste flori viu colorate,ale caror petale mi le lipeam pe unghiile mele mici si roase,ca sa am si eu unghii cum vedeam la cucoane. Lungi si colorate. Tataie imi culegea si trompetele (probabil petunii ) si gura leului ca sa ma joc cu ele. Scoteam apa de la o fantana mica in drumul nostru spre gradina. El lua galeata,insa nu inainte de a-mi pune si mie apa in stropitoare. Pentru ca eu vroiam sa muncesc alaturi de el. Imi amintesc ca statea mereu aplecat deasupra legumelor. Le sapa,le stropea,le stergea si le curata de uscaciuni. Rar il vedeam in picioare. Pe mine ma punea sa culeg mazarea si fasolea,crezand ca e mai usor. Dupa ce terminam cu gradinaritul,ma dadea in leaganele de langa bloc. Intotdeauna vroiam sa ma dea mai repede,sa ma dea peste cap. Tataia intotdeauna ma tempera si imi impunea ritmul lui. Nu ma lasa niciodata singura.
Ajunsi in casa,mergeam in dormitorul lui, unde se afla si biblioteca. Zeci de Magazinul Istoric,aliniate pe randul de jos,mari autori pe rafturile de la mijloc,insa si reviste Femeia,Almanahul Sanatatea,reviste de moda si benzi desenate. Le luam si le frunzaream pe toate pana ma plictiseam. In dormitorul bunicii ma ducea pe balcon si asteptam impreuna sa treaca trenul,care se vedea de la geam. Ma suia pe un scaunel si imi spunea mereu ca trenul vorbeste : te duc-te-aduc,te duc-te-aduc…
Imi spunea povesti ,improvizand pe carti ilustrate. El imi zicea ca toate fetele din povesti au parul lung. Asta e motivul pentru care intotdeauna am avut parul lung. Chiar si acum. Seara stateam toti trei in sufragerie. Eu pe canapea cu mamaie,iar tataia pentru ca surzise,statea lipit in dreapta televizorului,cu urechea alaturi de difuzor. Ne explica ce se dadea la jurnal. Tin minte ca erau multe stiri cu Gorbaciov (da,am retinut pata de pe cap,nu continutul stirii ).
Tot el m-a invatat regula de trei simpla,chiar daca nu stia carte. Obisnuia sa imi spuna “papusa lui tataie”. Stiam ca eu sunt. Zilele treceau,toate la fel. Nu ma plictiseam,insa navaleam afara de cate ori venea mama. Invariabil,ma impiedicam de acelasi ciot din fata blocului si ma loveam fix in acelasi genunchi,incat reusisem sa il calamitez grav (aveam chiar si o mica gaura in genunchiul ghinionist). Am aflat la un moment dat ca tataie are epilepsie. Nu stiam ce inseamna,insa stiam ca asta e cauza pentru care tataia mai cadea cand si cand prin baie sau prin casa. Eu eram cea care il trezea cu vata cu otet data pe la nas. Pentru ca bunicii ii era frica de el si pentru ca mie mi se parea normal sa il trezesc. Il strigam si ii dadeam cu otet sau spirt si stiam ca se va trezi si ca ne vom relua activitatile. Spre sfarsitul vietii sale,candva dupa 80 de ani,isi pierdea cunostinta si delira. Mama imi spunea ca avea halucinatii si devenea un pic agresiv. Cu mine niciodata nu a fost asa. Cand a simtit ca sfarsitul e aproape,eu eram clasa a opta. Zacea la pat de luni bune. Eu eram sub presiunea admiterii la liceu care se apropia. Tataie m-a strans de mana si mi-a spus ca nu vrea sa moara decat dupa ce afla ca am intrat la liceu. Nu a mai apucat. A murit cu foarte putin inainte de a lua examenul. Dar cred ca stia. I-am spus chiar eu in gand.

Mamaia,bunica din partea tatalui, era o femeie rautacioasa tare. Imi amintesc ca il boscorodea mereu pe tataie. Nu il lasa sa stea cu noi cand eram in bucatarie spunand ca “se baga unde nu-i fierbe oala”. Parea ca nu il iubeste deloc. Mereu imi spunea ca ea era foarte tanara cand a luat-o tataie de nevasta si ca au facut 3 copii care nu ii viziteaza. Mamaie era cea care ne suna mereu de pe telefonul fix sa ne intrebe “Dar voi cand mai veniti pe aici?” (desi abia plecasem de la ei). Primea vizitele batranelor de pe palier si stateau la cafeaua facuta de bunicul. Aveam si eu voie sa beau cafea,pentru ca imi dadea mamaie. Imi amintesc ca imi arata tigarile din bufet. Erau cateva teancuri de tigari Top,Snagov si BT. Ii placea sa ghiceasca in cafea,dupa ce ispraveam. Imi arata si cum se da in carti. Pasente le zicea. Insira cartile pe doua coloane si daca se nimereau perechi,le punea deoparte. Ma invatase si pe mine. Cand si cand mai retusa cate o fusta pentru mama si vesnic tricota cate ceva. O data am rugat-o sa imi arate si mie cum se tricoteaza. Prinsesem schema,insa , daca ei ii iesea ceva concret,eu tricotam la nesfarsit ceva nedefinit. Fara cap,fara coada. La cateva zile aducea din camera bunicului un album mare cu poze. Imi arata poze de cand erau ei mai tineri si poze cu tatal meu si matusile mele. Imi povestea cum i-a plimbat fiica lor mijlocie prin Franta si Spania. Cand si cand o surprindeam cum mergea in debara si ma intrebam ce face acolo. Imi zicea ca nu am voie acolo si ca voi umbla acolo dupa moartea lor. Ca patreaza acolo valori pentru mine si ca mai depoziteaza batiste,prosoape si lenjerii de pat. I-am umblat si in lada de la capatul patului,unde gasisem 3 peruci care ma amuzau tare mult. Nu eru ale ei,ci ale matusilor mele care se “cochetareau” pe la varsta de 20 de ani. Mamaie intotdeauna a zis ca lucra la policlinica. Imi spunea ca acolo a intalnit multi oameni importanti. Politicieni,actori si oameni de cultura. Credeam ca a fost doctorita sau asistenta. Fusese de fapt ingrijitoare. Femeie de serviciu. Dar asta nu m-a interesat pentru ca intotdeauna vorbea cu mare patos despre oamenii aia importanti.
Cand a aparut Coca Cola,m-am dus tinta la ea si i-am cerut bani sa imi cumpar si eu,ca toti copiii. Nu mi-a dat. In schimb m-a dus la binecunoscutul dulap de pe balcon unde isi tinea siropuri,dulceturi si gemuri, toate aliniate si etichetate pe ani si pe arome. Imi zicea ca bautura aia e chimica si e mai sanatos sa beau sirop. Avea dreptate,dar de fapt era cam zgarcita si nu vroia sa imi dea bani. Si-a dat seama ca ii lipseste tataia,in momentul cand el a murit. Brusc ramasese singura. Nu mai mirosea a mic dejun si nu mai era cineva sa ii explice jurnalul de stiri. Dupa moartea lui,ea a mai trait cam 10 ani. Asa cred. Rautatea i-a fost atenuata de singuratate si de Alzheimer. Devenise o batranica neputincioasa,pe care mama a ingrijit-o in fiecare zi. Cand mergeam si eu ma lua de mana si imi spunea ca nu vrea sa moara. Sa nu o lasam sa moara. M-a frapat diferenta dintre ei. In timp ce tataia isi constientiza finalul si era cumva senin,ea era chinuita de proximitatea mortii. A murit dupa un lung chin si inmormantarea ei a fost parca o felie de umor negru.

In prezent mai am o singura bunica. Intotdeauna a fost si va ramane ,mamaia de la Snagov. Verile mi le petreceam la ea, alaturi de doi verisori. Mamaia de la tara era o femeie calita si foarte activa. Nu statea o clipa din zori pana se lasa intunericul. Fiecaruia ne gasea cate o indeletnicire. Stransul oualor de dimineata, stropitul florilor,culesul prin gradina,hranitul animalelor. Multi ani la rand avea cate doi porci,multe gaini,a avut iepuri la un moment dat, o capra (pe care am reusit sa o omor din prea multa grija ), oi si pisici. Cum eu eram cea mai mica dintre veri,eram obligata sa merg cu oile la padure. Acolo ma intalneam cu alti copii,veniti de la oras sa isi petreaca vacanta de vara. Ma uitam cu jind la cei iesiti cu calul,insa ma simteam mandra ca sunt cu oile cand ii vedeam pe cei cu porcii . Intotdeauna imi ziceam ca mamaie sta intr-un loc perfect. Peste drum era padurea, in spatele porumbului,era lacul. Sunt multe imagini care imi revin cand ma gandesc la ea. Magnoliile din fata casei,regina noptii,culesul porumbului,al rosiilor si al vitei de vie, pomana porcului,trasul cu carutul de butelii,scaldatul in lac,pescuitul de platici si rosioare,zilele petrecute in padure,serile in care aveam voie la discoteca pana la 12 noaptea, plimbatul cu carutele pe care le luam din mers si cate si mai cate. Mamaia stia sa faca de toate si stia cum sa tina in frau 3 nepoti care se certau intre ei si apoi cu ea. La tara evident ca se petreceau toate prostiile varstei. Prima traversare inot a lacului care era sa se lase cu un inec si apoi s-a lasat cu o bataie. Descoperirea padurii pana la a doua linie pentru ca stiam ca dincolo de ea incep sa misune mistretii. In padure eram convinsa ca am gasit o specie de gandaci extraterestrii . Erau de fapt straturile exterioare,ramase agatate pe frunze dupa ce naparleau..cred . Culegeam bureti,untisor si flori de primavara pe care i le duceam bunicii si pe care le arunca pentru ca se ofileau instantaneu. Bataia cu baietii pentru includerea in gasca. Ratacirea drumului in lanul de porumb in cautarea unui bar deschis. “Imprumutul” barcilor satenilor noaptea tarziu sa mergem la cules de nuferi pe lac si sa dansam pe terasa unei vile parasite.

Tinand cont ca pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut, am avut parte de un bonus. Un substitut al celui de al patrulea bunic. Mamaie Petrache,vecina de vizavi. Mamaie Petrache era mamaia instant pentru toti copiii ramasi singuri acasa. Ai mei fiind plecati la serviciu,eram lasata la aceasta pensionara care statea la o scara vecina. Mamaie Petrache era furnizoarea de bors facut din tarate, chiar de ea si facea fursecuri margarete pentru toti copiii lasati in grija ei. Era o femeie blanda care il bestelea pe Tataie Petrache pentru ca fuma si nu facea nimic decat sa se uite la meciuri la televizor. Era o bunica de imprumut foarte stricta. Aveam program de masa si de somn. A murit si ea de vreo 5 ani…

Astea sunt povestile cu bunicii mei. Mai mult mai mai putin apropiati.
Cred ca toti avem.
foto de aici

SS. Am primit un premiu.

Nu stiu exact ce premiu pentru ca am tot intrat din blog in blog sa gasesc sursa. E o fata morgana cu siguranta ). Prin urmare :nu stiu cine a avut initiativa asta,nu stiu exact ce si cum,nu stiu decat ca Pinguina aparent furioasa a tinut sa mi-l acorde si mie .
Buuun. Mai departe e ceva cu reguli obligatorii care trebuie afisate pe blog :

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blog-ul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blog-ul lui

1. Il dau si eu Simonei pentru un blog foarte bun de atmosfera, Evazivei efemere pentru ca are un blog pe care il simt, Elenei pentru ca e un blog culinar cu suflet ,Ramonei pentru ca e o femeie puternica (si cu un strop de nebunie ascunsa) si lui Oitza pentru ca are grija sa ne aduca arta vizuala aproape.

2. adaugat!

3. Nu stiu care e treaba cu premiul,dupa cum am spus (cine vrea sa stie,sa o ia in sens opus, din link in link si sa ma anunte si pe mine daca a reusit sa ajunga la sursa )

4. postat!

Eu cred ca e un premiu inventat de cineva care s-a plictisit pentru cateva minute. Apoi noi am luat-o in serios si ne-am azvarlit acest premiu de la unii la altii. Dar e dragut. Multumesc Pinguinului si multumesc si celor carora le-am dat premiul. Pentru ca scriu frumos,util,pentru ca ma invata chestii si imi arata ce nu as avea rabdare sa descopar singura

P.S. O sa il mai dau unui blog nou care mi-a placut. Cos-min. Si culmea ca unii chiar trebuie sa scrie,nu ca altii )

Revenire

ZOB va avea din nou concert. Nu sunt niste piese reprezentative, dar cine nu a incercat…ar trebui. Va fi o experienta sonora energica

Anti Valentine’s party in Fabrica – 13 feb – ora 20.

Criza extrapolata

A trecut un an si parca tot nu reusesc sa gasesc raspunsul la intrebarile spinoase. Toate incep cu “Da’ de ce?”. Am senzatia ca aceasta intrebare ma urmareste constant. De cand eram copil si pana acum, am mers cu intrebarea asta in brate. Poate ca doar raspunsurile se inmultesc sau se complica. Intrebarea asta e singura care a ramas intacta.
Se spune ca este o perioada de criza. Financiara in mare parte. Insa lasand la o parte concretul si starea de fapt, criza pare ca a atins orice in jur. Atitudini, comportamente, reactii, relatii, comunicari, traiul de zi cu zi.
Constat ca s-au inmultit raspunsurile : “ma plictisesc”,”nu am chef de nimic”. Constat ca nimeni pare ca nu isi mai gaseste locul si nimanui nu ii mai place nimic.
Si eu ma includ uneori in aceasta realitate. Insa lupt pana in panzele albe cu plictisul,spleenul si eventualitatea unui egoism manifestat. Ma uit in jur si ma corectez preventiv.

- Boul ala mi-a luat fata. Las’ ca il prind la semafor! – Eu tocmai de-aia il las in pace si imi spun in gand ca e un nesimtit.
- Seful ma persecuta. – Incerc sa inteleg ca anumite lucruri sunt decise de undeva din varful copacului, nu de prima ramura de dupa mine.
- Nu am bani. – nici eu. ma enervez, strang din dinti si imi mai restrang din planurile imediate.
- Nu am chef de nimic. – uneori,nici eu. insa atunci sunt gica contra si fac eu ce fac ca sa imi vina. iar daca nu reusesc,macar dorm si tot e ceva bun
- Nu mai ma regasesc in nimic. – dar ne-am gasit vreodata ca sa ne regasim acum ?
- Acasa a devenit o notiune insuportabila; as face orice sa ajung cat mai tarziu spre deloc – solutia mea:chemi un prieten, beti si stati la taclale.
- Parinti nervosi
- Copii isterici
- Oameni dati pe repede inainte
- Robotizare

Cred ca lista as putea-o continua,insa nu ar avea rost. Peste tot in jur lumea ori vegeteaza, ori se suprasolicita,ori se razboieste cu ceva/cineva. Cred ca de un an incoace am vazut cele mai putine priviri si zambete senine. Cele mai putine chipuri relaxate. Copii care plang prin marile magazine pentru ca vor o anume jucarie care sare din buget. Parinti care tipa la ei si apoi sfarsesc prin a se certa intre ei. Batrani cu plase si mai goale ca inainte. Animalele strazii si mai infometate. Mai multe minciuni, mai multe acte de egoism,mai multa nepasare, mai multa tristete.

Eu nu vreau sa fie asa. Si nu vreau sa ajung asa. Poate ca tocmai de-aia tind sa gasesc justificari pentru orice mi se intampla si m-ar putea enerva. Incerc sa ma gandesc la ceea ce imi doresc si sa nu ma impiedic pe drumul meu. Incerc sa ies din acele situatii care imi fac rau si care ma incatuseaza pana la imobilizare. Incerc sa imi usurez constiinta si inima. Si poate capul. Nu sunt carierista,nu sunt prinsa in concret,in imediat si in material. Cel putin asa cred. Poate ca e doar o parere pentru ca am avut un pic de noroc si am ceea ce eu consider ca este normal : o masina a mea, o casa a mea. Pentru ca nu trec prin iadul creditelor si pentru ca nu suport sa am datorii sau rate. Dar ….sunt dependenta :de vise,de calatorii,de sunete,de oameni buni si veseli,de adevar si de observatie.

Imi doresc mult ca oamenii care imi sunt mai mult decat dragi sa fie bine. Ca parintii mei sa aiba o viata linistita si sa ii vad zambind. Ca eu sa nu cad in crevasele sufletului. Ca batranii sa nu mai sufere – indiferent ca ii cunosc sau nu.

Si mai sunt dependenta de povesti. Cand nu ma cauta ele pe mine, imi adun puterile sa le gasesc eu.

Atat.

Sunt liber ..sau asa ceva

Cred ca asta e cel mai de pret lucru al unui om si poate cel mai bun lucru pe care il poti spune unui prieten. Cuiva de care iti pasa. A fi liber este o stare de spirit. Toti credem ca suntem liberi, prea putni suntem. Poate nici eu. Cel mai liber dintre noi poate judeca asta. Intotdeauna exista cineva mai liber ca noi. Eu ma simt libera, fara a leza persoanele dragi. Da, am repere si nici nu sunt nebuna cum cred unii. Poate ca sunt nebuna,insa sunt un nebun pozitiv. Pentru ca eu cred ca totul sta in puterea noastra. Pentru ca eu cred ca viata ne apartine. Frumoasa sau nu, trista sau vesela, ne apartine si o putem transforma de la o secunda la alta. Nu visez mariri si preamariri, nu vreau sa fiu vazuta desi vreau sa vad tot. Pentru ca nu voi sta potolita si daca spun asta nu vorbesc serios.
Cand eram copil visam la o viata la tara sau la a fi patron. Am crescut si visam sa traiesc de toate. Am vrut sa am experiente si pot spune ca am capatat cateva. Cand eram mica,vroiam sa fiu mare. Acum mi-as dori sa raman suspendata pe la 24 de ani. Dar nu se poate.

[De ce nu vrei sa inveti din ceea ce ti se intampla ? Poti raspunde astfel incat sa te pot intelege ? Pleaca undeva si ramai acolo o perioada. Gandeste-te la tine, la ceea ce visezi, la ceea ce esti si ceea ce iti doresti sa fii. O cana de apa rece peste ochi te ajuta sa vezi clar daca tu esti persoana care ti-o arunca in fata. Traim singuri, insa lucrurile frumoase au loc interactionand. Trezeste-te sau macar viseaza frumos! ]

Toti suntem liberi doar daca vrem sa fim. Nimeni nu are dreptul asupra noastra si nimeni nu poate schimba radical schela personala care ne apartine.
Au trecut probabil 20 de ani de cand vroiam sa traiesc la sat printre animale si miros de lemn ars iarna sau de trifoi proaspat cosit dimineata,pe racoare. Au trecut 20 de ani de cand vroiam sa fiu patron. Au trecut 5 ani de la terminarea facultatii care m-a invatat ca pot studia daca vreau si in sistemul privat. Ca pot descoperi lucruri despre mine si ca pot sa iau cu 10 niste examene la niste materii pe care nu le suportam. Au trecut 5 ani de cand m-am angajat in firma in care lucrez si acum. jobul pe care il consideram temporar a durat si inca mai dureaza. Nu ma reprezinta,insa m-a legat prin anumiti oameni cu care am lucrat si mai lucrez.
Au trecut 6 ani de cand aveam planul pe urmatorii 10.
Au trecut experiente, plecari, fugi,evadari, emotii, amagiri si dezamagiri. Toate ma definesc. Si cel mai important este ca nu reprezinta decat o mica felie din ceea ce probabil va urma.
O prietena imi spunea ca e confuza. Pentru ca pentru prima oara in viata nu are un plan,o directie. Nu are acea tinta catre care sa tinda. Eu as vrea sa incerce varianta mea. Sa pluteasca. Totul este o surpriza. Sa se bucure de faptul ca nu si-a impus un plan, nu si-a croit o directie. Surprizele te asteapta de obicei dupa colt si singura grija trebuie sa fie urmatorul pas fizic. Sa mearga, sa nu se opreasca si mai ales sa creada. Sa se uite cand si cand inapoi, pentru a vedea imensitatea ramasa in urma si apoi sa priveasca in fata ei pentru a realiza cat mai este si cat de ludic poate deveni drumul din fata ei. A zambit. Un pic. Incurcata. Insa cred ca m-a inteles. Chiar daca nu va face asta, macar stie ca se poate SI asa.

Cineva spunea ca totul are un pret. Nu putem castiga fara sa pierdem,insa putem castiga ceva mult mai bun. Eu imi doresc sa simt, sa vad,sa aud, sa ma cutremur,sa rad,sa ating, sa vorbesc,sa ascult, sa vanez tot ce am enumerat pana acum. Sa imi iau rucsacul de ganduri,sa imi bag mainile in buzunarul blugilor,sa imi trag bocancii si sa ma tot duc. Catre ce? Nici nu imi doresc sa stiu. Insa imi doresc sa fie placut.

Pentru ca mi-am reamintit doua piese in timp ce am scris asta. Pentru ca o parte din mine o regasesc in ritmul si versurile astea : Liber si Praf de stele.

foto de aici